Psihoterapeutul AI - între „proteza de ego” și relația vie

O a treia prezență în cabinet

Tot mai des, în cabinet, aud aceeași mărturisire, spusă cu o ușoară jenă, uneori cu un zâmbet defensiv:

„Între ședințe, am vorbit mult cu AI-ul. M-a ajutat.”

De obicei, această frază apare după ce pacientul a tăcut câteva secunde. Sau după ce m-a privit atent, ca și cum ar testa ceva. Nu e doar o informație. Este și un mesaj:

„Am găsit pe cineva care e acolo când tu nu ești.”

Inteligența artificială nu mai este, pentru mulți pacienți, un simplu instrument. A devenit o prezență constantă: disponibilă oricând, fără pauze, fără oboseală, fără tăceri incomode. Nu spune „ne vedem săptămâna viitoare”. Răspunde imediat. Clar. Coerent. Politicos.

În spațiul terapeutic apare astfel o a treia instanță — invizibilă, dar activă psihic.

Uneori, foarte activă.

Când „ajută” cu adevărat

Este important să spunem clar: AI-ul chiar ajută.

Pentru unii pacienți, în momente de anxietate intensă sau dezorganizare emoțională, un răspuns rapid poate preveni o escaladare. AI-ul structurează, explică, normalizează. Ajută la reglare. Calmează.

Din acest punct de vedere, funcționează ca o proteză de ego: susține funcționarea atunci când persoana simte că lucrurile se destramă. Reduce haosul. Creează un sentiment de continuitate psihică.Și nu este puțin lucru.

Paradoxul din cabinet

Problema nu apare acolo unde AI-ul ajută, ci acolo unde ajutorul începe să înlocuiască procesul.

În cabinet, observ adesea un paradox: pacientul vine „mai pregătit” ca niciodată. Are explicații. Are concepte. Folosește un limbaj psihologic corect, uneori impecabil. Înțelege de unde vine impulsul, ce îl declanșează, ce ar fi „mai sănătos” să facă.

Și totuși, ceva nu se mișcă.

Corpul rămâne tensionat. Emoția nu s-a metabolizat. Frica, singurătatea, golul sunt încă acolo — doar mai bine explicate.

Pacientul pare mai coerent, dar nu mai flexibil. Mai clar, dar nu mai viu. Uneori, chiar mai rigid.

Aici devine vizibil un aspect esențial: vindecarea psihică nu este un proces de optimizare a informației, ci unul de integrare emoțională. Iar cele două nu coincid întotdeauna.

Este ca și cum procesul terapeutic ar fi fost „ocolit elegant”.

Când claritatea devine apărare

AI-ul poate explica foarte bine ce se întâmplă. Poate oferi o hartă detaliată a proceselor interne.

Dar în terapie, problema nu este lipsa hărții. Problema este traversarea terenului emoțional — cu frustrarea, așteptarea, nesiguranța și dependența de un alt om real. Acolo unde nu există răspunsuri imediate. Unde apar tăceri. Unde ceva se simte, înainte de a putea fi înțeles. Pentru mulți pacienți, exact acestea sunt experiențele greu de tolerat. Iar AI-ul le elimină eficient. Uneori, prea eficient.

Astfel, limbajul psihologic — „copil interior”, „trigger”, „autoreglare” — poate deveni o formă rafinată de evitare. Emoția este discutată, dar nu trăită. Durerea este înțeleasă, dar nu simțită în relație. Dependența este analizată, dar nu eliminata.

Din exterior, pare progres. Din interior, este adesea o consolidare a controlului.

Relația fără alteritate

AI-ul nu frustrează. Nu greșește relațional. Nu întârzie. Nu cere nimic înapoi. Nu există riscul de a dezamăgi sau de a fi dezamăgit.

Prin „alteritate” înțelegem tocmai prezența reală a unui alt om — cu propriul ritm, propriile limite, propriile reacții imprevizibile. Iar AI-ul nu are această diferență vie.

Și tocmai de aceea nu poate produce acele micro-rupturi și reparări din care se naște schimbarea profundă.

În relația terapeutică, însă,  schimbarea apare adesea tocmai din întâlnirea cu un alt om care nu răspunde perfect, care nu este mereu clar, care impune limite. Din tensiunea dintre a vrea și a nu primi imediat. Din capacitatea de a rămâne în relație chiar și atunci când este inconfortabil.

Fără această confruntare, pacientul poate deveni mai organizat în felul în care gândește, dar mai puțin deschis emoțional. Mai „corect”, dar mai puțin viu. Dintr-un anumit punct de vedere, inflexibilitatea se poate adânci tocmai acolo unde pare că lucrurile sunt în ordine.

O competiție tăcută?

Uneori, în cabinet apare o tensiune greu de numit:

„El îmi răspunde imediat. Tu nu.”

„El e clar. Tu mă lași să stau în confuzie.”

Aceasta nu este o problemă tehnologică. Este o problemă relațională — și, tocmai de aceea, un material terapeutic valoros.

Întrebările reale nu sunt:

Este AI-ul bun sau rău?

ci:

• Ce caut atunci când aleg un răspuns imediat?

• Ce evit atunci când nu mai pot suporta așteptarea?

• Ce îmi este greu să primesc de la un om viu?

  
  

Poate că AI-ul nu este problema, ci simptomul unei dificultăți mai vechi: dificultatea de a sta în relație, cu limitele ei, cu imperfecțiunile ei, cu frustrarea ei.

Ce nu poate înlocui AI-ul

Oricât de performant ar fi, AI-ul rămâne o oglindă foarte bună — dar o oglindă.

Îi lipsește profunzimea unei priviri care te vede cu adevărat. Nu simte când ceva se rupe. Nu poate conține emoții intense. Nu poate duce greutatea unei relații reale, cu tot ce presupune ea.

Vindecarea nu apare dintr-un răspuns bine formulat, ci din experiența de a fi văzut, simțit și susținut într-o relație vie — cu tăceri, limite și imperfecțiuni.

Poate că viitorul psihoterapiei nu este despre a alege între om și tehnologie, ci despre a recunoaște unde AI-ul susține și unde, subtil, poate deveni o evitare a exact ceea ce ar avea nevoie să fie trăit.

Pentru că, în cele din urmă, ceea ce vindecă este relația, nu tehnologia.

---

Dacă aceste rânduri au atins ceva sensibil în tine, poate fi un semn că există întrebări care merită explorate într-un spațiu sigur, confidențial și uman.

În cabinet, relația terapeutică îți oferă timp, prezență și susținere reală — exact acolo unde răspunsurile rapide nu mai sunt suficiente.

Te invit să explorezi și celelalte articole de pe site, iar dacă simți că rezonezi cu această perspectivă, te aștept și pe paginile mele de Facebook și LinkedIn, pentru a rămâne conectați la conținut care susține echilibrul interior și relațiile sănătoase.

Ai voie să alegi sprijinul.

Ai voie să nu faci drumul singur.